09.02.2017

A vorbi este o artă a utilizării sensurilor

Mă amuză foarte tare maniera în care studenții ajunși la București, de prin varii zone, cazați prin cămine sau apartamente pe banii părinților, își numesc localitățile lor orașul/satul de origine sau orașul/satul natal. Adică, de când stau îngrămădiți în vreo bombă de 2/2 (dar, na, sunt la capitală), deja acasă nu mai este acasă, ci o simplă și abstractă localitate natală. Cred că și eu am spus prostii de-astea la 20 de ani, dar timpul mi-a demonstrat că, indiferent pe unde te poartă vremelnicele valuri ale vieții, acasă rămâne acasă până te însori, până te muți cu soția într-un nou cuib, un nou acasă.


Cuvintele sunt vii prin semnificația lor, de aceea pot deveni adevărate instrumente de modificare a conștiinței umane. Sunt factori de lansare și relansare ideologică și revoluționară. Trebuie să avem mare grijă cum le folosim. Unii știu aceasta și profită.

De pildă, nu este totuna să spui organe genitale și organe sexuale, chiar dacă determină aceleași părți ale corpului. Genital vine de la geneză, adică facere, naștere de copii. Sexual vine de la sex, adică acel cuvânt, folosit peste tot de mass-media, cu sensul de distracție, plăcere, sport și care aduce un profit colosal prin emisiuni, știri, filme, cărți, reviste, publicitate etc. De asta societatea a înlocuit treptat, în limbajul curent, organele genitale cu organele sexuale. Primele înseamnă familie, stabilitate emoțională și relațională, copii (deci bani mai puțini pentru foarte mulți „agenți” economici), pe când cele din urmă înseamnă instabilitate, relații de plăcere, distracție, instinct, senzualitate dusă la extrem, dependență (deci mai mulți bani pentru vânzătorii de sex).

Nu este totuna să spui îngăduitor și tolerant, chiar dacă, cel puțin teoretic, definesc cam aceeași atitudine. De fapt, tolerant este un cuvânt răspândit în română pe filiera ideologiilor și religiilor politice contemporane: drepturile omului, democrația, corectitudinea politică ș.a. Tolerantul este un om la modă, că doar e cool să fii așa în Europa. Însă el se diferențiază axiologic de îngăduitor. Tolerantul este indiferent la abuzurile, obrăznicia și nesimțirea toleraților sau la simplul fapt că cel de lângă el este altfel, nu ne privește dacă-i mai bun sau mai rău neapărat. Deci tolerantul îl acceptă pe cel de lângă el, fără empatizare, fără a-l înțelege, fără a-l evalua în vreun fel, fără măcar a-l preocupa persoana lui. Fiecare vede doar propria viață egoistă cu ochi mari de cal. Toleranța e doar doctrinară, ori pentru că e cool, după cum am spus, ori pentru că nu ai alternativă, iar atunci devine politică totalitaristă. Spre deosebire de tolerant, îngăduitorul își înțelege aproapele, empatizează cu greutățile și păcatele lui sau analizează activ și rațional diferențele dintre el și celălalt. Îngăduitorul este creștin prin excelență, tolerantul este doar corect-politic și totalitarist. Românul este îngăduitor, nu tolerant.

De asemenea, poate exista situația în care aceeași sintagmă delimitează aspecte diferite în contexte diferite. Un „te iubesc!” spus soției în ziua nunții nu valorează la fel ca unul spus 50 de ani mai târziu, pe patul de moarte, după o viață de greutăți și jertfe trăite și depășite împreună. Primul are doar o alură romantică, încărcată, ce-i drept, cu un grad mare de speranță pentru viitorul împreună. Al doilea cuprinde însă esența experiențelor, a faptelor, a trecutului, fiind demonstrabil și observabil prin părul alb și rar, pielea zbârcită, cocoașa și slăbirea trupească. Acesta din urmă transcede chiar moartea însăși, care bate agresiv la ușă.

După aceea, treci la Domnul (sau la cele veșnice), adică mori. Unii zic că treci în neființă, dar diferența dintre cele două frazeologisme este uriașă, ca de la Dumnezeu la nimic… Câte dudui de la știri anunță „trecerea la Domnul” a vreunei personalități? Niciuna, doar pe Trinitas. În rest, cutare a trecut în neființă, a murit sau a decedat, cel din urmă fiind mai degrabă un termen medical, oricum desensibilizat. De parcă nu am fi popor creștin, ci maimuțe darwiniste. Propun în acest sens, ca pe viitor să se anunțe așa la știri: Organismul Gică Petrescu și-a încetat funcțiile vitale aseară. Sau: sistemul psiho-fizico-emoțional Gică Petrescu și-a întrerupt existența în această dimineață.

În concluzie, limba înseamnă mai mult decât un simplu sistem lexico-gramaticalo-semantico-sintactico-fonetico-… și alți -co. Ea se îmbracă în sensibilitatea pe care noi i-o conferim. De aceea, a vorbi este o artă, nu doar o abilitate dobândită prin exercițiu și studiu. Și nu ne referim doar la discursuri, prelegeri și dezbateri. Când Gheorghe, întins pe pat la urgențe, zdrelit din cap până în picioare, își sună Măria acasă și îi spune tacticos „Mărie, întârzii pentru că am avut un incident și sunt la spital. Dar tu să stai liniștită că este totul în regulă! Am niște răni, dar mi le-au rezolvat medicii”, el face artă, nu conversație. Arta de a-și proteja soția. Făcea conversație dacă spunea: „Mărie, azi la ora 12.45 m-a pălit o mașină de nu m-am văzut. Sunt la urgențe, întins pe pat și cu răni din cap până în picioare.” Așa că sper că ați înțeles, într-un final, care-i diferența dintre acasă și orașul natal, fără a le explica direct.

de Ionuț Tudose

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu